Preluat de aici. Puteti si voi da mai departe sau daca va sta in putere chiar sa ajutati.
Toate problemele noastre sunt nimic, toate dilemele, inimile sfasiate din dragoste sau moarte, ranile exterioare…sunt nimic.
Si pentru a realiza asta a trebuit sa vad ieri un om. Un om care a avut forta cat milioane, poate. Un EXEMPLU de umanitate, durere, suferinta, demnitate.
Ploua puternic. L-am cunoscut dupa ce in locul unde stateam cu prieteni de-ai mei a intrat un baiat strigand catre barmani ca are nevoie de zahar, un om e cazut in strada in stare de soc si are nevoie de zahar. I-a fost dat.
Ioana s-a ridicat imediat de la masa repezindu-se la usa si, inainte sa ma implic direct, am vazut scena pe geam – un baiat de 24-26 de ani tremura, ud, sustinut de doi alti oameni, Ioana i-a dat zaharul, cateva plicuri i-au cazut pe jos, restul le-a inghitit, tot tremurand, socat.
Am iesit sa intreb daca sa chem salvarea, ce se intampla. Unul dintre baietii ce il sustineau mi-a zis ca a avut o criza de epilepsie – este bolnav. Bolnav rau de tot. Ploua puternic, eram uzi toti. L-am intrebat daca vrea sa intre inauntru, abia putea sa vorbeasca, printre primele lucruri spuse a fost insa “nu vreau sa deranjez. Sunt ud si, recunosc, nu mi-e jena, m-am si scapat pe mine”.
Am insistat sa nu stea in frig si, sustinut si de Ioana, a intrat, cu jena. Tremura si spunea ca a vazut moartea. “Doar mergeam cand, brusc, nu am mai simtit ploaia. A inceput amorteala si m-am infuriat. Nu e cinstit. Uite, am la mine actele, sa vada oamenii ce am, sa ma salveze – nu e prima oara -, sa stie ce sa faca…”.
In geanta pe care o cara cu el se aflau hartii medicale – epileptic, hepatita cronica si alte boli.
La exterior, de l-as fi vazut pe strada pur si simplu, as fi spus ca este un om total normal, ba chiar ingrijit, curat.
Ii era jena sa stea jos, pana la urma l-a convins Ioana. L-am lasat putin doar cu ea, spunea ca are nevoie sa vorbeasca, asa poate sa isi revina. Din cand in cand ducea mainile la falci. “Zaharul ma ajuta, ma ajuta sa nu imi musc limba”.
“Mergeam sa imi caut un loc de munca. Uite, am actele astea si aici zice ca am dreptul sa muncesc. Nu mai mult de patru ore pe zi dar ca orice barbat vreau sa muncesc. Nu pot trai doar din pensia de 2 milioane jumatate. Medicamentele ma costa noua sute de mii de lei, daca le iau pe toate. Imi spal hainele cum pot si eu, sa arat cat de cat decent”.
“Nimeni nu ma angajeaza. Cine m-ar angaja? Nu le ascund bolile mele, nu ar fi cinstit. Dar cand afla, imi intorc toti spatele. Am lucrat un timp la McDonalds, la REBU, dar nici acolo nu ma mai iau”.
Plange tremurand, se scuza. Bea apa cu zahar adusa de la bar, inghite doctorii. Inainte de a duce sticla la gura, face o cruce mica deasupra ei si spune ca o sa o plateasca el, mai are 5 lei. Nu il lasam sa scoata banii. Infuleca apa, nu o bea. Vorbeste doar cu dumneavoastra. “Iertati-ma va rog, imi e si rusine”. Tremura cand scoate inca o hartie din geanta si arata – uite, de la 10 ani am fost diagnosticat cu nenorocirea asta! De atunci ma astept sa mor zilnic. Sa cad in strada, sa nu fie nimeni langa mine si sa mor singur acolo. Nu am pe nimeni”. Are ochii in lacrimi.
Vertij. Nu pot sa simt decat vertij. Nu imi pot lua ochii de la el si incerc sa il incurajez. Trece de la stari la stari in aceeasi secunda, furie, greata, ura, tristete, ii spun ca este un om bun si oamenii buni nu o sa fie lasati deoparte, niciodata. O sa iasa terasele, o sa vina vara si o sa fie angajat. “Nu o sa ma angajeze nimeni. Lipesc pe strazi numarul meu de telefon, traiesc din mila altora. mi-e atat de rusine, vreau sa muncesc! Nici la plasamente nu m-au luat, mi-au dat doar hartia asta de zice ca am dreptul la 4 ore de munca pe zi, dar nu ma ia nimeni. Tu poti sa te duci oriunde si te angajeaza, pe mine nu”.
Ioana ii da 40 de lei, ii primeste timid si trist spunand ca incepe durerea de oase si ca este inca in stare de soc.
“Inainte de a cadea m-am dus la un om si i-am aratat foaia, i-am zis ca sunt epileptic si a fugit de mine. Cum poti face asta? Cum? nu era om, era altceva! pentru tine, pentru voi, o sa ma rog”.
Mai cerem la bar zahar. Il primeste si exclama, dupa ce il pune intr-unul din multele buzunarase, “ce bine ca e zahar aici iar! nu mai trebuie sa cumpar…Asa o duc dintotdeauna, uneori ma gandesc ca prefer sa mor”.
Afara se mai domoleste ploaia. Il intreb ce e mai bine pentru el, daca vrea sa il duc acasa, sa il ajut cu ceva, orice. Imi zice ca vrea sa stea intins, sa se linisteasca, poate sa mearga pana acasa. Ma ofer sa il conduc, ii zic ca vreau sa ii iau ceva de mancare, imi spune ca nu vrea, ca nu poate primi si scoate o eugenie din geanta – “Uite, imi iau de-astea ieftine. Dar nu stiu cat o sa o mai pot duce doar cu paine si biscuiti”.
Are ochi negri.
Il duc afara, la colt vomita si spune ca asa este normal. Incearca sa gaseasca numarul de telefon sa mi-l dea si ma implora sa il ajut sa isi gaseasca de munca, daca cumva stiu. Nu gaseste numarul dar imi spune ca are mail, daca aflu ceva, neaparat sa ii spun. “Ma ajuta doar doctorita. Unele medicamente le iau gratis, dar prea putine. Si uneori nici pe alea, mi-a cerut farmacista bani si pe alea, candva. Nu mi-a venit sa cred”.
Ii dau treizeci de lei, inainte sa il las sa plece. Ii refuza initial, insist si ii ia.
Reincepe ploaia, ma uit la silueta lui cum pleaca si atunci realizez. Realizez ca sunt norocos. Realizez ca trebuie sa te lovesti cel putin o data in viata de un astfel de om pentru a intelege ca durerile mele nu conteaza. Ca sunt mic. Degeaba stim teorie, citim randuri, vedem fotografii cu oameni chinuiti, daca nu interactionam cu ei, daca nu le vedem durerea pe viu, daca nu ne uitam in ochii lor negri. Un simplu om a reusit sa ma transforme, pe parcursul unei singure ore.
Site-ul acesta nu are trafic ridicat, insa o sa apelez la altii pentru a putea ajuta acel Om, acea lectie de viata, umanitate, demnitate si, din pacate, suferinta.
Mi-am notat mail-ul lui si vreau sa il promovati pentru ca, pana la urma, suntem singuri pe aceeasi bucata de roca. Poate cineva o sa vrea sa se vada cu el, sa il cunoasca, poate cineva ii va oferi un loc de munca sau macar o suma mica de bani.
cristea_robert_86@yahoo.com
L-am cunoscut si eu pe acest baiat chiar in seara asta (21 decembrie 2012). A cazut pe trotuar in zona Unirea, a scos cateva plicuri de zahar din buzunar si le-a inghitit continutul impreuna cu putina apa. Este manierat, cuviincios, cu bun simt…. A cerut sa ramana cineva cu el ca sa vorbeasca pret de cateva minute pentru a-si pastra starea de constienta. M-a impresionat. Merita ajutat.
Sebastian
Revin pentru a publica un mesaj de-al lui postat in august 2012.
—
CRISTEA ROBERT 03 August 2012 | la 01:54
MA numesc CRISTEA ROBERT, mam nascut atr-o lume rupta de rai ,sunt dispertat num-i gasesg linistea de loc .SUNT elef an de completare la LICEUL AHERIENE POSTQA SI TELECMUNICATI PETETERE pe strada romncierilor .ASCULTATI CU ATETIE am fost mal tratat batut furat si bajocorit am suferit multe oprati girurgigale pe antregul corp E.C.T URGENT AJUTATIMA CU SCOALA CU PASTILE MANCARE GHIRIEA .AM O PESIE alimentara de 234 de lei sa-u ron noi 200 dau ghiriea restul antrebatifa cu ce pot trai noroc ca ma mai ajuta niste oamei dar eu caut un loc de muca la 4 ore cu ahdicap gradul 2 acentoat.ME MARIANA CRISTEA este mama care, nu as-i mai recunoste fiul ei sta ppe rahva laga sectie 19 de POLITIE. urgent numar de contact 073 69 40 518 SA-U CRISTEA_ROBERT_86 @YOO.COM TOTUL MIC SRIETI ADRESA DE MES
Am gasit ceva si despre mama lui.
Sursa: http://www.newspad.ro/De-16-ani-o-mama-isi-cauta-copilul,7475.html
—
Drama unei femei din Bucuresti dureaza de peste 16 ani de zile si nici in ziua de astazi nu s-a incheiat. Totul a inceput in ziua de 19 februarie 1986 cand femeia a adus pe lume un baietel. Fortata de situatia financiara precara, ea si-a dus copilul la un centru de copii de pe raza sectorului 4 al Capitalei. Nu a vrut sa-l abandoneze, nu, a vrut sa il lase in ingrijirea altora doar pentru cateva luni, timp in care ar fi facut in asa fel incat sa-l poata lua acasa. Nu a mai avut insa ocazia. De la 3 ani i-a pierdut urma. Maria Cristea este o femeie de 43 de ani, gospodina si cu frica de Dumnezeu. Lucreaza cu ziua pe la diferite persoane si din putinul castigat isi duce traiul zilnic alaturi de copiii ei. Are un baiat, Florin, de 21 de ani si o fetita, Georgiana, de numai cativa anisori. Cu mult timp in urma locuia impreuna cu barbatul ei in casa parinteasca, un apartament de 4 camere in sectorul 5 al Capitalei. Problemele ei au inceput sa apara o data cu venirea pe lume a primului copil. O ducea greu, dar nu se vaita, era fericita ca are un acoperis deasupra capului si cate ceva de pus pe masa. Punctul culminant al necazurilor ei a fost in momentul in care barbatul a parasit-o cand era deja gravida cu al doilea copil. Din cauza certurilor repetate a fost nevoita sa plece din casa parinteasca si sa-si caute o locuinta in alta parte. in data de 19 februarie 1986 a adus pe lume al doilea baiat la Maternitatea Polizu. Datorita situatiei in care se afla si mai ales a faptului ca nu avea o locuinta, a hotarat sa-si duca baiatul nou-nascut la o casa de copii pana cand isi va putea permite sa il ia acasa. Cu o voce scazuta si presarata cu oftaturi, femeia isi incepe trista poveste. “Robert a crescut pana la varsta de 3 ani mai mult prin spitale si la casa de copii din strada Vaselor nr. 4. il vizitam cat de des puteam. Cand a implinit varsta de 3 ani am facut tot posibilul si din ce aveam i-am cumparat cate ceva si m-am dus sa-l vad. Cand am ajuns la casa de copii, secretara de acolo mi-a spus ca Robert este bolnav, ca este in carantina si ca nu pot sa-l vad. Am insistat si pana la urma m-au lasat sa-l vad asa prin- tr-un geam. Era palid si imi facea cu mana… ma chema la el. A fost ultima data cand l-am vazut”, ne-a declarat cu lacrimi in ochi Maria Cristea. Doborata de amintiri s-a asezat pe un scaun, a oftat din nou si si-a reluat firul povestirii. “imi aduc aminte foarte clar ca si cum ieri s-au intamplat toate. Cand m-am intors sa-l vad, directoarea casei de copii din strada Vaselor nr. 4 mi-a propus sa-l dau spre adoptie, ca deja o familie de tineri se interesa de el si il vizita de mai multe zile. Am sarit ca arsa, nu am fost de acord cu asa ceva”, povesteste femeia.
Maria n-a semnat actele de adoptie
“M-a rugat chiar sa iscalesc actele de adoptie. Nu am iscalit nimic si cand am cerut sa-l vad mi-a spus ca toti copiii sunt la un control medical de rutina si ca nu este acolo. Am plecat atunci cu gandul sa ma intorc chiar a doua zi, dar nu a fost sa fie asa… Din cauza faptului ca nu aveam o locuinta si ma zbateam sa obtin o locuinta sociala de la primaria de sector, ma purtau pe drumuri, eram si bolnava si aveam multe alte probleme, am tot amanat vizita la baiat. Dupa aproape un an m-am dus sa il vad. Aveam mare foc la inima. imi era tare dor de el. Am cerut sa-l vad si atunci cei din conducerea casei de copii mi-au spus ca Robert nu mai este la ei, ci a fost mutat in Valea Cascadelor la Casa de copii nr. 7, un fel de gradinita in care se invata si carte. Am plecat val-vartej. Cand am ajuns acolo m-am prezentat si am cerut sa-l vad. O secretara foarte amabila mi-a spus sa iau loc ca imi vor aduce baiatul. Dupa cateva minute a aparut o asistenta tinand de mana un copil. Nu mai era el, copilul care mi-l prezenta drept Robert. Nu era Robert al meu. La inceput nu m-am alarmat, am crezut ca se facuse o greseala, dar secretara mi-a scos dosarul baiatului si mi-a aratat ca baiatul este Cristea Robert, nascut in data de 19 februarie 1986, certificatul de nastere in original, in sfarsit toate actele baiatului meu. Ma uitam la actele din fata mea si nu mai stiam ce sa cred. Eram sigura ca nu este baiatul meu, desi el saracu’ mi-a sarit de gat din prima clipa si mi-a spus “mama” . Secretara se uita la mine ca la o nebuna. Am sustinut de la bun inceput ca baiatul acela nu e baiatul meu. Am plecat si am incercat dupa puterile si priceperea mea sa imi caut copilul”, ne-a mai spus femeia, vizibil afectata de aceste amintiri. De atunci au trecut mai multi ani, timp in care femeia s-a dus saptamanal la casa de copii si de fiecare data i se prezenta acelasi baietel ca fiind Robert al ei. Dezorientata, Maria apeleaza in cele din urma la ajutorul Directiei pentru Protectia Copilului din sectorul 5. Aici se intocmeste un dosar cu acest caz, iar asistentii sociali merg pe teren ca sa discute atat cu mama, cat si cu baiatul. La cererea mamei, in vara anului 2002, Robert a fost mutat la Centrul de Plasament Ciresarii 2, unde se afla si in prezent. Tot in aceasta perioada, Maria este supusa testului ADN pentru a se stabili clar daca este sau nu este mama baiatului. “Din examenele efectuate rezulta ca doamna Cristea Maria nu este mama baiatului din Centrul de Plasament”, se scrie in fisa continand rezultatul testului. Dupa ce si-a confirmat banuiala, Maria a incetat sa-l mai viziteze pe presupusul Robert la Centrul de Plasament Ciresarii 2. Ea este ferm convinsa ca adevaratul ei copil a fost dat spre adoptie impotriva vointei ei. Serviciul de Combatere a Crimei Organizate intra si el pe fir si demareaza o ancheta in paralel cu angajatii Directiei pentru Protectia Copilului din sectorul 5 al Bucurestiului. Pana in prezent insa nimeni nu a reusit sa dea de urma adevaratului Cristea Robert. “Acum doua luni de zile am primit un raspuns de la politie. Nu au gasit nimic. Vreau macar sa stiu ca e in viata si ca e bine acolo unde este. in speranta ca il voi gasi, am apelat si la dumneavoastra si nu am de gand sa ma opresc aici. Voi face in continuare tot ce pot ca sa-l gasesc”, ne-a mai spus in incheiere mama baiatului “ratacit” pe drumul dintre doua centre de plasament.