Mingea copilariei

Pentru ca, criserb a pornit un concurs si pentru ca am si eu ce povesti despre batutul mingii in copilarie, iata povestea mea 🙂

Fac parte dintr-o generatie de nostalgici, generatie ce a avut parte de o copilarie ce nu a iesit din litera unei definitii daca aceasta ar exista, o generatie care juca leapsa, ascunselea, ratele si vanatorii, castel si cate si mai cate nebunii, o generatie care batea “artexul” sau “mingea de piele(a se citi musama)” si nu Counter Strike, NFS, WOW sau Fifa de pe un scaun. Primul meu calculator l-am avut in clasa a 10 sau a 11-a, HC-urile si Comodore64 nu se iau in considerare :).

Nu excelez la sportul cu piciorul, nu am excelat niciodata, dar jucam cu patima si abia asteptam meciurile mari unde impreuna cu echipa mea ne dadeam sufletul alergand dupa minge.

Crescand o buna parte a copilariei in vremuri apuse, singurele noastre mingi, si alea daca le aveam, erau asa numitele “artexuri”, niste besici de cauciuc pe care mi le cumpara mama de la Merceria Tosca. Ca mai toate magazinele comuniste avea si asta 2 intrari, din care doar una era folosita, iar in patratul/holul celei de-a doua se gaseau o multime de mingi la care salivam cand treceam pe acolo implorand cumpararea uneia. Dupa eterne rugaminti, imi mai cumpara una, punandu-ma sa promit ca nu o sparg si pe asta si amenintandu-ma ca alta nu mai vad! Ei bine, tertipul nu se oprea aici, odata ce o convingeam sa imi mai ia si de data asta mingea, fortam nota ca sa mai puna un banut si sa imi ia un “artex de ala bun”. Daca va mai amintiti erau 2 feluri de mingi. Era una mai mica, cu matrita de minge de volei si mai subtire cauciucul si era una putin mai mare cu matrita de minge de fotbal cu pentagoane si din cauciuc mai bun.

Odata achizitionat “obiectul muncii” fuguta acasa, repede temele facute mai mult sau putin de mantuiala, apoi cu coada intre picioare si cu o fata de mâţ plouat: “Mama…pot sa ies afara…?”. Dupa interogatoriul legat de teme si invatat primeam mult dorita aprobare a cererii si fugeam mancand pamantul pentru a evita alte eventuale intrebari legate de ordinea din dulapul unde era haos sau cine stie ce altceva. Daca afara nu era nimeni, deja incepeam sa ma gandesc pe cine cer afara. Ma opream la Andrei de la scara A si apoi impreuna cu el la Marius de la 4 din scara lui, ne mai intalneam cu unul altul intre timp si puneam de o miuta mica, apoi veneau si altii de la “blocurile din fata” si ne mutam pe terenul de la blocul in fata daca nu jucau “aia mari”. Daca jucau aia mari, ori plecam si jucam in parcare printre masini si fugeam cand dadeam in cate vreo masina, ori ne uitam la meci si asteptam sa ne bage macar in poarta pe vreo unul din noi daca nu ieseau la numar ei. Era un adevarat privilegiu sa joci cu “aia mari”

“Terenul” sa nu credeti ca era un teren de fotbal. In oraselul meu de provincie, Ceausescu a vazut acest cartier cu multe spatii verzi, iar in jurul acestui bloc care era la strada mare era o mare pajiste, batatorita de mingile noastre. Poarta dinspre Maraton (un magazin nonstop ce se afla in directia aia) era constituita dintr-un stalp galben al retelei de gaz metan si niste bolovani/bucati de bordura care se gaseau foarte usor, iar cealalta era facuta doar din bolovani. Problema cu terenul asta era ca dupa coltul blocului sub geamurile caruia bateam noi mingea ne astepta mingea “bosorogul naibii”, un mosnegut care statea la parter si care ori ne confisca mingile, ori daca era baut si nervos ni le taia si ni le arunca inapoi, si asta doar noua celor mai mici, ca aia mari aveau “minge de piele” si se luau in gura in el.

Crescand putin mai mare, dar nu atat cat sa fiu si eu “unul mare”, dar cu destul privilegii pentru a juca insa in “liga mare” participam la mai toate meciurile, meciuri care se dadeau intre blocul nostru si blocul alora din fata. Se mai juca si in timpul saptamanii insa era stiut ca derby-ul era duminica pe la 4-5 si era un meci pe viata si pe moarte, un meci al orgoliilor care de multe ori se lasa cu cearta din cauza unui penalti ambiguu. Si daca vorbim de 11 metri, inaintea meciului, aproape imediat dupa ce se aduna echipa, strigam si revendicam dreptul de a da primul 11 metri si de a fugi de stat in poarta: “Primu’ la careu, ultimu’n poarta!!!” si urma al doilea, al treilea, iar intarziatii erau mereu portari :).

Despre meci, ce sa va mai spun, ne rupeam picioarele si ne invineteam si curgeau apele de pe noi ca in filmele parodice, noroc ca era o sifonarie cu TEC pe-aproape si ne adapam dupa meci. Cum se lasa seara si pentru ca nici nu mai puteam si pentru ca de obicei scorurile era de obicei egale, treceam la niste penaltiuri mai mult sau mai putin pe poarta unui Duckadam junior si plecam invingatori sau cu coada intre picioare.

Dupa ce ne linisteam putin pe banca din fata scarii si pentru ca inca mai era putin vreme, cautam repede o bucata de calabur, trasam un teren de tenis pe asfaltul din fata blocului de alaturi unde era mai bun si jucam tenis pe eliminate, pana la 11 puncte, sau “Patratoaia”, adica tot un fel de tenis doar ca fiecare avea patratul lui in patratul cel mare si la intalnirea colturilor scria initiala meseriilor Somer, Muncitor, Inginer, Director. Si daca i se faceam 7 puncte Somerului, era dat afara si in locul lui intrau aia de pe tusa, care stateau pe marginea gardului. Sansa Somerului sa nu fie eliminat era sa ii faca el punct Muncitorului si sa ii ia locul si asa mai departe. In mod evident intrau in scena simpatiile si se facea o terorista alianta intre 3 din noi care scoteau mereu pe ultimul intrat si caruia ii era greu sa il infunde pe altul ca sa scape de statul pe tusa. Aici mergeau mult mai bine mingile de piele(musama din nou) pe care le rodeam pana la material si pana se descoseau si iesea “camera”, moment in care faceam cheta si mergeam la cismarie sa o coase si mai mergea o bucata de vreme. Daca erau desumflate, sau daca se desumflau bagam lapte cu un ac de seringa al carui varf il toceam de piatra cu care ascuteau tatii nostri cutitele din casa si de la care stiam si tertipul cu laptele., si apoi mergeam la vulcanizarea de la Maraton si dadeam cu “Neneeaaaa, nu ne umflati va rugam si nou mingeaaaa?” . Normal ca isi facea mila de noi si o umfla dupa care facea cateva duble asa de dragul vremurilor de demult. Incercati sa va imaginati cum miroseau mingile noastre daca se spargeau :).

Distractia se termina de multe ori atunci cand sectoristul impreuna cu un un jandarm si uneori si cu un caine lup ajungeau in zona in urma reclamatiei unei “hârci de babă” care se culca odata cu gainile (adica 9-10 pentru noi si chiar mai tarziu pentru ca terenul improvizat era sub un stalp de lumina). Cum ii vedeam, ori fugeam de mancam pamantul prin cartier, dar in nici un caz acasa, de frica sa nu ia usa de usa la intrebat, ori stateam si faceam pe-a victimele babei si scapam cu numele si adresa in carnetelul sectoristului lucru ce ducea la o vreme de cumintenie la jucatul patratoaiei tarzii.

La scoala dupa ore, ne retrageam cativa la una din portile de pe terenul cu macadam, unde nu prea faceau sport sau mergeam la “Sanitar”(Liceul Sanitar din localitatea, de unde plecau la medicina mai departe) si jucam Respinsa sau Gălăţica. La Respinsa se juca pe echipe de cate 2, care stateau in poarta amandoi, iar ceilalti 2 bateau lovituri de la 11m pe care cei din poarta trebuiau sa le dea in corner cum ar veni, iar daca le respingeau, unul ramanea in poarta in timp ce celalat trebuia sa recupereze mingea si sa o dea in corner sau in bratele portarului. Galatica era iarasi misto. Se faceau duble si se trasa un careu. Cel care facea cele mai putine duble lua poarta in primire. Ideea era ca ceilalti trebuiau sa ii dea gol din afara minicareului facut, din prima, dupa ce in prelabil un coleg o ridica in aer. Daca nu nimerea poarta si dadea cu ajutorul pamantului intra in poarta. La fel daca facea o dubla. Se contoriza astfel. Cu piciorul 1 punct, cu capul 2, din schema 5, cu calcaiul 10 si nu mai stiu. Daca intra mingea in poarta din bara, se dubla. Si jucam astfel pana la 11 sau 21, depinde cum ne hotaram. La 7 portarul avea voie “sa vaneze”, adica sa arunce cu mingea dupa noi care intre timp fugeam de mancam pamantul. Daca nimerea pe vreo unul, acelea ii lua locul in poarta. Ultimii 2 ramasi bateau 11 metri si se anunta castigatorul.

Si uite asa am crescut, si abia in adolescenta am reusit sa am prima mea minge de piele(adica tot musama:) ), pe care la inceput nu o bateam de ciment nici macar pana la “Teren” si pe care o spalam din cand in cand si pe care scriam cu pixul, ca si pe artexuri de altfel, “Hagi”, “Steaua”, “Hai Romania!”, “GOOOOOOL” si cate alte nebunii, minge care termina tot pe asfaltul Patratoaiei :).

Era sa uit unul din jocurile preferate cu mingea din copilarie, “două’ÅŸuna”, adica un fel de BlackJack pe duble. Cum mici fiind puteam face un maxim de 5 duble si alea chinuite, luam si le adunam pe serii pana faceam 21 de duble. Evident primul ajuns la 21 era castigatorul :).

A fost frumos. Mint! A fost foarte frumos si acum ma uit in urma cu nostalgie si cu regretul ca plozii nostri nu vor avea copilaria noastra, a generatiei de invingatori cum zicea textul citat in linkul de la inceputul postarii mele.

Comments

comments